Ieri era jazz.

Aroma de cafea si o conversatie cu persoana mea de suflet m-au condus catre un subiect la care am reflectat de multe ori. I-am marturisit fascinatia mea legata de vremea in care jazz-ul era un mod de viata si curiozitatea mea de a trai in acea perioada.
Mi-a raspuns ca exista un film in care este deja transpusa aceasta idee, "Midnight in Paris". Un titlu de care am auzit adesea. Pana ieri am crezut ca este o comedie romantica stereotip de vazut cu prietenii. M-am inselat. Surprinsa de contrariul situatiei m-am decis sa il vizionez.
Am fost impresionata de toate detaliile din film si de ilustrarea uimitoare a regizorului. Concluzia ideii intoarcerii in timp este plina de profunzime si transmite o nota optimista asupra vietii pe care o avem.
 Interpretarea personala a povestii de dragoste este ca  trecem pe langa iubire fara sa o observam, fiindca suntem orbiti de o iubire din trecut sau pentru ca ne legam de relatii in care ne complacem. Ne este frica de nou si ne este teama ca poate nu vom mai intalni pe cineva care sa ne accepte intru totul. Epilogul ne convinge ca mereu va fi cineva care te va aprecia. Trebuie doar sa crezi.
Fermecata de decorul apus, mi se confirma ca arta de atunci este o reverie pentru mine, in mod particular muzica... Imi place cand ma regasesc in versuri de melodii; imi plac atat de multe stiluri muzicale, atatea voci ce imi trezesc sentimente, insa jazz-ul imi trezeste intreaga fiinta. Este o muzica a improvizatiei. Este ecoul personalitatii artistului. Prin jazz oamenii se descopera si fara teama vulnerabilitatii isi canta sufletul. 
Daca nu mai ai nimic, nu uita ca inca mai ai muzica. Asa s-a nascut jazz-ul. Cand sclavii din Africa au fost adusi in America, muzica avea un mare rol functional. Sclavilor le-au fost luate libertatea, identitatea, posesiile. Le-au lasat totusi muzica, probabilitatea unei razvratiri fiind astfel redusa. Ii lasau sa cante pentru a se resemna si a-si gasi linistea in note grave si glasuri triste. Muzica era singurul lor izvor de fericire.
Jazz-ul mereu a fost natural si plin de adevar. Acestea sunt valorile pe care le apreciez cel mai mult la oameni. Probabil este si motivul pentru care iubesc muzica jazz...

Constanța.

Mi-a fost dor sa fiu trezita de pasii furisati ai mamei, care parca mereu uita ceva la mine in camera... sau poate doar vrea sa ma priveasca dormind, ca atunci cand eram copil si visam la taramuri de poveste. Mi-a fost dor ca vocea de la radio, alaturi de care imi impart cafeaua dimineata, sa fie inlocuita de vocea tatalui meu. Mi-a fost dor sa fiu acasa.
Imi place sa alerg intr-o mare agitata de oameni in Bucuresti, dar iubesc ca sufletul sa imi alerge printre valurile unei mari agitate in Constanta. 
Pentru tine poate e acel izvor in varf de munte, pentru altii o barca la mal de Dunare, dar pentru mine dor de casa inseamna mare.
Sunt locurile copilariei pe care le purtam cu noi toata viata. Ne definesc esenta si ne fac sa fim diferiti. E un mister specific celor care au copilarit la mare. Uneori este confundat cu un aer arogant, dar daca ai norocul sa le cunosti sufletele, vei descoperi sensibilitatea, profunzimea si caldura noptilor de vara. Secretul in a ajunge sa ii iubesti consta in timp, caci timpul zboara la mare si orele se masoara in clipe de fericire. 

Inca mai caut Constanta in fiecare zambet strain pe care il intalnesc... 

Fereastra.

Rasarit de soare, amestec confuz de culori pe cer, frunze ratacind in aerul rece de toamna si o fereastra ponosita; o fereastra la care se intrezareste chipul unui batran. Asa au inceput diminetile mele in ultimele saptamani.
Energia inepuizabila a varstei ma tine adesea treaza pana in zori. In linistea noptii imi place sa ma las captivata de stralucirea stelelor. Privirea imi cade uneori pe fereastra la care este acelasi batran cu aceeasi sapca, purtand aceeasi vesta cafenie. Intr-o lumina difuza, este mereu acolo. Constat ca intreaga sa vietuire este concentrata in jurul acelei ferestre. Sunt consternata de gandul ca poate asta e tot ce i-a mai ramas.  Ma intreb daca sufera de vreo boala greu de stavilit ce ii limiteaza existenta. Ma intristeaza imaginea si ideea unei astfel de batraneti.
Imi ridic ochii spre cerul nemarginit. Tresar. Lumini de stele moarte... sunt doar amintirea existentei lor de milioane de ani. Asadar, uneori stelele traiesc pentru noi prin amintirea lor. Zambesc. Poate batranul care credeam ca asteapta sa treaca timpul pe langa el, de fapt contempla la o lume a sa, o lume tesuta din amintiri. Imi place sa cred ca fiecare castan de pe alee, fiecare banca si fiecare cotitura de drum ii trezesc memorii indepartate din tineretea sa. Cumva, sper ca de-alungul vietii a adunat sumedenii de amintiri frumoase din care traieste acum. Rasaritul de soare de maine ii va fi o crampeie din amintirea diminetilor la mare, urmatorul curcubeu dupa o ploaie - aducerea-aminte a reusitelor sale, iar primii fulgi de nea vreau sa ii aminteasca de emotia primului "Te iubesc!".
Toti vom intalni singuratatea rece a batranetii, pe care o vom putea incalzi doar prin ce obisnuiam sa fim. Ar trebui sa ne desprindem din monotonia si  tiparul societatii zilelor noastre si sa colectionam mai multe momente unice, frumoase, mai multe sentimente... care vor colora candva o fereastra a amintirilor noastre.
 

Iubirea.

Ca sa gasesti anumite lucruri trebuie doar sa nu le mai cauti.

Déjà vu? 

Nu... Doar ne mintim ca momentele pot fi retraite.
Carpe diem!