Fereastra.

Rasarit de soare, amestec confuz de culori pe cer, frunze ratacind in aerul rece de toamna si o fereastra ponosita; o fereastra la care se intrezareste chipul unui batran. Asa au inceput diminetile mele in ultimele saptamani.
Energia inepuizabila a varstei ma tine adesea treaza pana in zori. In linistea noptii imi place sa ma las captivata de stralucirea stelelor. Privirea imi cade uneori pe fereastra la care este acelasi batran cu aceeasi sapca, purtand aceeasi vesta cafenie. Intr-o lumina difuza, este mereu acolo. Constat ca intreaga sa vietuire este concentrata in jurul acelei ferestre. Sunt consternata de gandul ca poate asta e tot ce i-a mai ramas.  Ma intreb daca sufera de vreo boala greu de stavilit ce ii limiteaza existenta. Ma intristeaza imaginea si ideea unei astfel de batraneti.
Imi ridic ochii spre cerul nemarginit. Tresar. Lumini de stele moarte... sunt doar amintirea existentei lor de milioane de ani. Asadar, uneori stelele traiesc pentru noi prin amintirea lor. Zambesc. Poate batranul care credeam ca asteapta sa treaca timpul pe langa el, de fapt contempla la o lume a sa, o lume tesuta din amintiri. Imi place sa cred ca fiecare castan de pe alee, fiecare banca si fiecare cotitura de drum ii trezesc memorii indepartate din tineretea sa. Cumva, sper ca de-alungul vietii a adunat sumedenii de amintiri frumoase din care traieste acum. Rasaritul de soare de maine ii va fi o crampeie din amintirea diminetilor la mare, urmatorul curcubeu dupa o ploaie - aducerea-aminte a reusitelor sale, iar primii fulgi de nea vreau sa ii aminteasca de emotia primului "Te iubesc!".
Toti vom intalni singuratatea rece a batranetii, pe care o vom putea incalzi doar prin ce obisnuiam sa fim. Ar trebui sa ne desprindem din monotonia si  tiparul societatii zilelor noastre si sa colectionam mai multe momente unice, frumoase, mai multe sentimente... care vor colora candva o fereastra a amintirilor noastre.